Ea, Moartea (daţi-mi voie s-o personalizez) pare a fi un respectabil tovarăş de drum.  Burundezii merg cu Moartea la braţ aşa cum noi păşim calmi în compania unui prieten.  Oamenii albi, civilizaţii, europenii, abazungu, nu-i datorează nici un respect. Ne luptăm cu ea încercând s-o  înjosim,  transformând chiar şi nefirescul în firesc doar pentru a-i mai fura un strop de viaţă.

Tot acolo, la ei, la africanii, am mai înţeles  ceva:  că între mine şi Moarte există un spaţiu, un spaţiu umplut de familie, de medic sau spital, de ştiinţă, de banii,  lupta fiind întotdeauna intermediată, indirectă, mijlocită, într-un final dusă mai mult de alţii şi mai puţin de mine însumi. Pentru ei, aşa cum l-am surprins pe Jules, urmând să văd această scenă de multe ori mai târziu, lupta este una directă, corp la corp, cu mâinile goale, nemijlocită,  actul de bravură găsindu-şi cu adevărat valoare în  îndrăzneala negocierii pentru viaţă, abilitate aş zice eu, special dezvoltată în acest context.

   În Africa moartea este privită altfel.