Când l-am întâlnit pe Jules am început să mă gândesc serios la necesitatea demarării unui program pentru cei chinuiţi de lipsa hranei, spunându-mi că nimeni de pe acest pământ nu ar trebui să sufere de foame.

 L-am cunoscut în ianuarie. Ochii edemaţiaţi nu puteau vedea, picioarele umflate şi ele de hipoproteinemie cu greu sustineau cele câteva kg ale baieţelului de 7 ani. Mai târziu, când edemele au dispărut am despcoperit în ochii lui o tristeţe mare cât toată Africa. Copiii cu malnutriţie nu râd, zâmbetul le este interzis. Şirul de dinţi malpoziţionaţi şi mâncaţi de carii cu greu mi s-au dezvăluit numai după câteva luni. Astăzi dispariţia edemelor lasă să se vadă oasele subţiri, subdezvoltate, de neînchipuit pentru  societatea noastră.

Amintiri…

l-am găsit pe Jules în casă, zăcând pe jos, doar cu o bluză murdară pe el. Plângea! Mama îl alăpta pe celălalt sugar. Casa din chirpici, fără ferestre , fără electricitate, pe jos pământ şi… întuneric.

 Am povestit cu tatăl. Părea interesat de soarta copilului. Jean Marie a tradus. I-am dus o jucărie. A încercat să zâmbească. Semn bun, pentru că copiii cu Kwashiorkor nu zâmbesc. Dar nu a vrut să stea la mine în braţe. Îi este frică de muzungu. Părinţii le povestesc că oamenii albi îi vor lua şi îi vor mânca.

Discuţia cu părinţii a durat cam 10 minute. M-au întrebat dacă va trăi în cazul în care îl luăm cu noi. I-am spus că sigur va muri dacă rămâne. Mama a fost cooperantă. A început negocierea. Atunci, pe acel pământ roșu burundez, în acea casă de chirpici, undeva în mijlocul Africii, Jules şi-a negociat viata! „Vreau să mănânc cartofi şi carne, nu vreau să stau la muzungu acasă, nu vreau perfuzii, vreau să merg cu motocicleta spre Buraniro.”

Astăzi Jules încă mai suferă de malnutriţie, recuperarea lui pare să fie mai dificilă decât în cazul celorlalţi… dar traieşte!

Vă mulţumim! Cu ajutorul dumneavoastră astăzi putem să spunem

DA, o viaţă salvată!