Septembrie, 2013. Burundi, Bujumbura.

Într-o dimineaţă am plecat singură într-un impuls de curaj şi nebunie în piaţa central a capitalei burundeze.  Nu ştii unde începe şi unde se sfârşeşte.  Încă din centrul oraşului vânzătorii te îmbie cu banane, ananas, papaya, mazăre sau fasole, arahide, peşte uscat, haine, pantofi. Pe jos marfă. Străzile  neterminate. Burundezii sunt gălăgioşi şi în continuă mişcare. O doamnă de culoare îmi atrage atenţia să am grijă la geantă  în timp ce cumpăr produsele dorite.

Puţin mai târziu  mă urc pe o motocicletă taxi, destinaţia fiind autogara  oraşului. Şoferul face slalom de înaltă clasă încercând să închege o conversaţie între el, cel care nu ştia nici  franceză, nici engleză şi nefericita de mine, cea care vorbeam Kirundi aşa cum păsările vorbesc limba peştilor. Surprinzător, ajungem nevătămaţi în cel mai fascinant loc Bujumburei: autogara!

Densitatea de maşini, motociclete, oameni, biciclete este  greu de imaginat. Totul se mişcă într-un ritm în care dansul Brownian pare a fi întruchiparea lentorii. Vânzatorii ambulanţi care poartă  gogoşi, cărţi de credit, parfum, şosete, pâine, ochelari de soare sau apă pe braţele lor negre şi slabe îşi fac apariţia lângă tine, în jurul tău şi pretutindeni, îmbiindu-te sau aproape agresându-te în disperarea de a-şi vinde marfa.

Aici, dar şi în oraşele care străjueiesc  drumul naţional, vânzătorii ambulanţi sunt cei care îmi vorbesc cel mai clar despre lupta pentru supravieţuire, despre jungla  în care doar cel mai tare învinge. Aleargă dupa maşini sau oameni, iţi arată marfa, îţi propune un preţ, fiind gata să negocieze şi să cadă la o întelegere. Dacă nu au produsul dorit de tine, dispar pentru a revenii în urmatorul  minut exact cu ce ai cerut. Sunt slabi, cu feţele trase, jerpelit îmbracaţi, desculţi sau cu o brumă de slapi in picioare. Poartă cu măiestrie şi îndemânare poveri pe cap, pe braţe , după gât.

Zgomotul este şi el de neuitat. Parcă intri într-un fel de gaură neagră în care vârtejul şi decibelii cresc până  la limita imposibilului. Din când în când ţipâtul unui claxon sau strigătul vreunui biciclist încărcat cu mari ciorchini de banane  te scot din monotonia haosului. Culoarea şi mirosul întregesc tabloul. Eşti asaltat olfactiv, auditiv, vizual de nuanţe care nu le-ai cunoscut până atunci.

Chiar dacă economic te afli undeva la marginea civilizaţiei,  geografic eşti pe cealaltă faţă a planetei şi ai impresia printr-o raţionalizare cognitivă că eşti dincolo de capătul pământului, ajuns în autogara capitalei burundeze nu ai cum să nu  simţi  că traiesti  în cel mai de căpătâi loc al lumii, că eşti chiar în centru, că te afli  acolo de unde încep şi se sfârşesc lucrurile. Îţi trece prin minte într-un moment de nechibzuinţă sau un fel de ameţeală nedefinită  că întregul univers ar exista, că soarele ar răsarii şi  lumea însăşi ar avea sens doar pentru ca acel loc  împreună cu locuitorii lui să se nască, să trăiască clipa ce le-a fost dată şi s-o ia de la început în aceiaşi monotonie haotică şi perpetuă a luptei pentru viaţă.

În tot acest vacarm, pentru prima data singură pe “teritoriul inamicului” m-am avânta să imi găsesc un autobuz spre Bukeye. M-au interpelat din prima secundă,  întrebându-ma unde vreau să merg. Gentili, chiar dacă nu le eram clientul potrivit, m-au îndrumat spre camaradul de luptă. De o importanţă fatală este  negocierea. Nu accepţi nimic fără a întreba preţul şi nu accepţi niciodată  primul preţ. Uşor de zis, greu de făcut! În Burundi am descoperit că negocierea se ridică la nivel de artă. Ajunsă spre seară în  Bukeye, am cumpărat pâine şi prăjituri pentru copii,  urmând acelaşi drum de întoarcere spre munţi.  Acasă nimeni. În luna septembrie sunt singura muzungu care lucrează la spital. Pe la ora şapte spre seară  electricitatea s-a intrerupt. Înăuntru doar lumina  lumânării, afară vocile vesele şi neobosite ale burundezilor.